Atelierul
Atelier de filosofie și antropologie medicală
Schiţa prezentării Atelierului din iunie 2016
By Admin - Wednesday 08 June 2016 - 07:47:37
Substitute de sânge: cât de artificiali putem fi?

Conf. Univ. Dr. Habilitat RADU SILAGHI-DUMITRESCU,
UBB. Facultatea de Chimie

Transfuzia de sânge a intrat în practica medicală de cca 100 de ani, primul război mondial fiind catalizatorul care a pavat drumul de la transfuzia directă pacient-donator la transfuzia modernă, cu sânge depozitat în avans şi cu instituţii dedicate (centre de transfuzii, „bănci de sânge”).

Dacă tehnicile moderne de chirurgie au redus mult hemoragiile din sala de operaţie şi prin urmare şi necesarul de sânge, celelalte domenii de folosire sunt în inerentă expansiune odată cu creşterea globală populaţiei, şi suferă presiuni din cauze precum îmbătrânirea notabilă din ţările mai avansate tehnologic, riscul de transmitere de infecţii (foarte, foarte aproape de zero în prezent, dar nu zero; în plus, există riscul existenţei unor agenţi infecţioşi de tip nou sau necunoscut, care să înşele vigilenţa medicilor care efectuează testele), incompatibilitatea între anumite grupe (dată de diferenţe între celulele roşii din sânge ale pacienţilor/donorilor), cantitatea uneori limitată de sânge disponibil, durata de viaţă limitată a sângelui colectat de la donatori (cca o lună la frigider; conţinând celule vii, nu se poate stoca prin congelare), refuzul unor pacienţi de a accepta transplant de la o altă persoană pe motive etice. În paralel cu dezvoltarea transfuziei, a apărut şi ideea de a folosi substitute mai simple în locul sângelui, sintetice sau măcar semisintetice. Motivele includ faptul că s-ar putea produce cantităţi practic nelimitate, nu ar conţine celule vii (ceea ce ar elimina problema grupelor de sânge, cea etică, şi cea de depozitare pe termen lung), ar fi mult mai simplu de sterilizat, şi, foarte pobabil, scăderea costului.

Simplitatea substitutelor înseamnă şi că ele nu pot îndeplini toate funcţiile sângelui. În cea mai simplă variantă ar fi vorba de un „substitut de plasmă”, folosit pentru a compensa volumul de sânge pierdut de un pacient. Astfel de produse conţin unele elemente utile funcţionării organismului, dar nu şi cel mai important: transportul de oxigen; ele sunt deja de ceva vreme în uz medical.

O ţintă mai complexă este însă producerea în laborator a unui lichid care ar putea transporta oxigenul asemeni sângelui, şi care ar reprezenta o îmbunătăţire substanţială faţă de substitutele de plasmă. Un astfel de lichid este denumit în literatura de specialitate „substitut de sânge”, sau „sânge artificial”, pentru a sublinia tocmai îmbunătăţirea faţă de substitutele de plasmă. Termenul mai riguros ar fi „transportor artificial de oxigen”. Cercetători de la diverse universităţi, companii comerciale, şi chiar unele armate majore (începând cu cea americană) încearcă de mai multe decenii să producă un substitut de sânge bazat pe hemoglobină, adică tocmai pe pigmentul din sângele nostru care are ca funcţie remarcabilă exact transportul oxigenului de la plămâni către restul organismului. Sunt încă neclare motivele pentru care TOATE testele clinice din UE sau SUA au eşuat până în prezent. Ipoteza noastră de lucru este că acele substitute cad prea uşor pradă agenţilor de stres oxidativ din organism; experimentele de până acum par să susţină această ipoteză.

O direcţie ceva mai recentă de lucru este de a produce în laborator celule roşii întregi, reale, pornind de la celule stem. Dacă acest lucru este posibil în laborator, se pare că este încă departe momentul la care se vor putea cultiva tonele de celule stem de care ar fi nevoie pentru ca tehnica să fie într-adevăr utilă la scară mare.

În România există un grup de cercetători care lucrează în acest domeniu, centrat la Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică a Universităţii Babeş-Bolyai şi cu extinse colaborări la Facultăţile de Fizică şi respectiv de Biologie şi Geologie ale UBB, Universităţile de Medicină şi Farmacie, Tehnică şi respectiv de Ştiinţe Agronomice şi veterinare (UMF, UTCN, USAMV), Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Izotopice şi Moleculare (INCDTIM), Institutul de Oncologie I Chiricuţă Cluj-Napoca (IOCN), şi Institutul de Cercetări Biologice (ICB) filiala Cluj, dar şi University of Texas at San Antonio (UTSA) din SUA şi University of Essex din Anglia. Modul în care a fost recepţionat subiectul în spaţiul public este probabil foarte instructiv pentru o stare de ostatici ai colectivismului (în sensul popularizat de către Daniel David) în care se auto-plasează mulţi cercetători din această arie geografică.



Read/Post Comment: 0   printer friendly  

You must be logged in to make comments on this site - please log in, or if you are not registered click here to signup


Theme created by Free-Source.net